Slot machines and dirty glambling. O încercare de cartografiere a scenei de gambling din România

„Money is the symbol of all symbols.”
C.A. Gregory

„Luck is the secular counterpart of grace.”
Per Binde

Lucrarea de față este dedicată subculturii românești a jocurilor de noroc din săli de jocuri sau baruri, cu alte cuvinte scenei românești de gambling, în versiunea ei offline. A lua în discuție și extensiunea online ar fi extins prea mult cercetarea, ar fi fost o întreprindere mult prea vastă pentru timpul avut la dispoziție, în condițiile în care lucrările de specialitate autohtone dedicate gambling-ului (on- sau offline) lipsesc. Oricum, chiar și lucrările străine de antropologie a gambling-ului sau de gambling studies își delimitează obiectul de studiu pe unul din cele două domenii, sau offline, sau online. Nu mai vorbim că jocurile online sunt încă un domeniu nou, pentru care literatura de specialitate nu neapărat că lipsește, ci e mai greu accesibilă. Dintre jocurile de sală, am insistat în primul rând pe sloturi și mai puțin pe celelalte (pariuri sau ruletă). Conform unui studiu PWC România1, finanțat de industria de gambling, piața jocurilor de noroc s-a situat în 2012 la 657 mil. Euro, din care sloturile au contribuit cu 422 milioane de lei, pariurile în cotă fixă cu 110 milioane, iar celelalte jocuri de noroc cu 125 de milioane, prin urmare veniturile din păcănele au reprezentat mai mult de jumătate din veniturile industriei de gambling, iar pariurile, chiar dacă mult în urmă, cu o cotă semnificativă. Un alt studiu din 20162, realizat la comanda ROMSLOT, Asociația Organizatorilor de Sloturi, și Romanian Bookmakers, organizația celor mai importanţi operatori de pariuri sportive, vorbește despre 98.000 de jucători cu probleme în România, fără să detalieze însă ce forme de gambling practică aceștia. Studiile internaționale, însă, arată că cei mai mulți jucătorii problematici vin dinspre sloturi. Astfel un volum australian de antropologie a gambling-ului3 arată că „Asocierea dintre aparatele de joc și un comportament de joc dăunător este binecunoscută în literatura academică internațională și australiană (Lund, 2006; McMillen, et al., 2004; PC 1999, 2010; Potenza, Steinberg, Wu, Roundsaville & O’ Malley, 2006). În 2010, Comisia australiană pentru productivitate a estimat că aparatele de joc sunt responsabile pentru 75-80% dintre jucătorii problematici. Comisia a subliniat și că prejudiciile aduse de aparatele de joc nu sunt limitate la cei clasificați ca fiind jucători problematici, și că aparatele de joc «aduc prejudicii semnificative consumatorilor în general»” (p. 13). O metaanaliză australiană din 20104, realizată pe baza datelor statistice dintr-o bază a departamentului de justiție din statul Victoria, a descoperit că jucătorii la sloturi sunt, numeric vorbind, în vârful topului jucătorilor problematici care ajung să comită infracțiuni: în analiza lor, cercetătorii au constatat, cu referire la sloturi, că „cheltuielile de joc per jucător sunt în mare parte asociate pozitiv cu aproape toate tipurile de criminalitate din toată perioada analizată” (p. neprecizată) și că doar drogurile ilegale au avut un impact mai semnificativ asupra criminalității, în intervalele temporale luate în discuție (1996, 2001 și 2006).

Metodologie și spații ale cercetării

În cercetarea de teren, am folosit interviul semistructurat și observația participativă, precum și analiza unor materiale apărute în presă sau a unor discuții de pe diverse forumuri, în special cele de pe Reddit, clipuri de pe TikTok sau YouTube, precum și comentariile de sub articole sau clipurile de pe YouTube, consacrate jocurilor de noroc.

Un studiu indică urbanul ca spațiu predilect al gambling-ului în România (de pildă, din totalul jucătorilor, 70% locuiesc la oraș, 30%, în rural, conform studiului deja citat al GfK România5); dar, ca tabloul să iasă complet, am preferat să vorbesc și despre jocurile de noroc în rural. În ceea ce privește orașele, am ales Sibiul, un oraș prosper din Transilvania, și cartierul Ferentari din București, unde locuiesc și care e considerat cel mai sărac cartier al Bucureștiului – am făcut-o pentru că studiile occidentale remarcă o puternică corelație între zonele paupere și expansiunea jocurilor de noroc, sintetizate în splendid de lucida etnografie a lui Deborah Greenslade6, consacrată gambling-ului dintr-un orășel australian: „Proporția ridicată a aparatelor de joc localizate în zone dezavantajate din punct de vedere socio-economic a fost frecvent menționată în literatura de specialitate (Doughney, 2002a; Livingstone, 2001, 2005; SACES, 2005a, 2005b). De exemplu, studiile care compară distribuția aparatelor de joc din Melbourne cu Indexul zonal al biroului australian de statistici socio-economice (SEIFA) au constatat că aparatele de joc sunt mai concentrate în suburbii și zone locuite de populații dezavantajate (Doughney, 2002a, 2002b; Livingstone, 2001, p. 50; Marshall & Baker, 2001)” (Greensdale, p. 33). Corelația se regăsește, remarcă cercetătoarea, și în Noua Zeelandă („Wheeler et al. (2006) au descoperit faptul că aparatele de joc erau «disproporționat situate în cele mai sărace zone din Noua Zeelandă»” – ibidem, p. 33) sau în Marea Britanie („Cercetarea întreprinsă de Wardle, et al (2013) în Marea Britanie a identificat faptul că privarea socio-economică era în mod evident – deși nu și universal – corelată cu distribuția aparatelor de joc” – ibidem, p.33). În România nu există cercetări despre zone sărace și gambling; însă, empiric vorbind, în zona din Ferentari unde mi-am făcut cercetarea, într-un cluster de patru blocuri cu 10 niveluri, există patru case de pariuri cu păcănele, una lângă alta – plus, până în aprilie anul ăsta, când legea le-a interzis în baruri, o terasă-magazin avea și niște sloturi, în interiorul aceluiași cluster.

În ce privește ruralul, am ales o comună din județul Sibiu cu un total de 4.000 de oameni, din care 1.000 locuind în comună. De comună mai aparțin patru sate. Comuna e prosperă, în curs de deruralizare, beneficiind de avântul economic al orașului Sibiu: o parte din locuitori lucrează la Sibiu în parcurile industriale ale orașului, făcând naveta, o parte sunt șoferi pe intern și extern, altă parte lucrează în servicii – și foarte puțini continuând să practice agricultura: satul s-a umplut de câini de talie mică, în curți, pomii fructiferi au fost tăiați și înlocuiți cu arbuști ornamentali gen tuia, terenul nivelat și gazonul tuns, „să arate ca la oraș”.

Informațiile mele sunt culese de la mai mulți interlocutori: cei mai importanți sunt, în satul din județul Sibiu, Radu7, un fost proprietar de bar cu sloturi de 50 de ani, care a lucrat ca electrician, șofer de TIR, apoi s-a băgat în afacerea cu barul cu păcănele, pe care l-a ținut între 2014 – 2019. Am mai discutat și cu Dana (52 ani), o operatoare de sală de jocuri, care a lucrat în branșă (o sală de bingo) între 1991 – 1992, după care s-a căsătorit cu un student marocan – cu care, după jumătatea anilor ’90 a plecat în Casablanca. După 10 ani petrecuți acolo, nemaisuportând viața serenă de mamă casnică într-o familie musulmană din middle class, s-a reîntors în țară și, profitând de experiența în branșă și vechile conexiuni din „industrie”, s-a angajat ca operatoare de sală la un lanț de cazinouri (cu ruletă și sloturi), între 2007 și 2015.

În București, discuții fructuoase am purtat cu Sandu, un jucător de 45 de ani, taximetrist, necăsătorit, locuind în Ferentari, pe care îl știam dinainte, dintr-un bar din cartier pe care-l frecventam cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Din afara Ferentariului, m-am folosit de discuții mai vechi purtate cu un amic, Liviu (42 ani), căsătorit și cu copil, care a lucrat la început la stat, la o primărie de sector, apoi ca funcționar bancar, cu istoric de jucător problematic; de la el mi-a fost cel mai greu să obțin un (alt) interviu. Relevante s-au dovedit și poveștile de viață ale unui amic, Marius (37 ani), contabil care și-a încercat norocul în București (mutându-se la început în Ferentari, apoi în Titan, într-o garsonieră ieftină), dar dintr-o familie cu istoric infracțional: tatăl era specializat în escrocherii, un frate, proxenet și un prieten foarte apropiat al familiei, hoț de buzunare care-și punea casa dărăpănată la dispoziție pentru lucrătoare sexuale sărace și jocuri de poker pe bani, pentru interlopii locali; atât proxenetul cât și hoțul de buzunare erau jucători, acesta din urmă având date de jucător problematic (ce-i drept, operând în țară – București și orașul în care locuia – și fiind mai boem, nici nu dispunea de banii proxenetului, care ieșea cu „fata lui” afară). De folos s-au dovedit și supraveghetoarele de sală de la un bet din apropiere, care m-au învățat să joc sloturi și mi-au explicat cum funcționează pariurile sportive și programele de loto internațional, tip KENO.

De aici, un bias pe care mă simt obligat să-l semnalez – nu am avut până acum contact direct cu scena de gambling. Singurul meu contact apropiat/intim cu gambling-ul, deci care m-a implicat afectiv, n-a fost ca jucător, ci ca „aparținător” neoficial al unui jucător problematic, pe care, timp de mai mult de un an, am încercat să-l susțin emoțional – după care am renunțat la calitatea de „aparținător”. El mi-a servit ca model pentru personajul Alberto din romanul Soldații, Poveste din Ferentari8. Întrucât numele este fictiv, o să-l numesc și în cercetarea de față tot la fel.

Ca „aparținător”, mi-am însoțit apropiatul prin crâșme dotate cu păcănele, dar nu în săli de jocuri. Observația participativă în sălile de jocuri din Ferentari mi-a dat ocazia să inaugurez locații care-mi erau complet străine, să explorez virgin astfel de spații dedicate exclusiv gambling-ului. Din fericire pentru mine, dar din păcate pentru lucrare, faptul de a paria sau a juca niște bani la sloturi și loto nu m-a prins deloc, din contră, m-a plictisit enorm, n-am simțit nimic din ceea ce înseamnă thrill-ul jocului, tot așa cum n-am putut simți empatie cu emoțiile jucătorilor, n-am putut să le intuiesc trăirile. Practic, pentru a înțelege, a „reconstitui” cognitiv ce se întâmplă acolo, în capetele lor și ale celor care lucrează în industria asta, am început prin a studia/documenta scena prin intermediul unor etnografii și lucrări de gambling studies sau de antropologie a gambling-ului din spațiul academic occidental și abia apoi, după ce mi-am fixat niște repere de comprehensiune, m-am aruncat din nou la teren, am făcut interviurile și sesiunile de observație participativă.

O altă dificultate a fost că în sălile de jocuri de cartier din Ferentari nu poți pur și simplu să treci neobservat și să faci observație participativă, trebuie să joci și să bagi bani; bani care, spre deosebire de barurile zonei, se duc foarte repede. Am făcut-o și pe asta, am spart niște sute de lei, dar fără mare folos, întrucât atât clienții, cât și supraveghetoarele de sală mă priveau cu mefiență; clienții pentru că nu mă integram în peisaj, se vedea de la o poștă stângăcia și că nu sunt de-al locului – cu atât mai mult cu cât locațiile, lipsite de orice glam și situate într-un cartier rău famat, trăiau pe clienți care erau mereu aceiași și care, ca vecini, se cunoșteau bine. Iar motivația mea, servită operatoarelor de sală, că învăț să joc ca să documentez un articol, nu era credibilă, părea cusută cu ață albă. Cel mai probabil credeau că sunt un trimis sub acoperire al organelor de control – Dana, operatoarea de jocuri din Sibiu, care a fost cea mai importantă sursă a mea de documentare, mi-a zis că agențiile de metrologie, cele care se ocupă cu verificarea sloturilor, trimit în prospecție personal „în civil” să verifice bunul mers al lucrurilor, personal care nu-și declină de la început calitatea oficială.

Dincolo de asta, o expertiză într-un domeniu vast cum e cea a gambling studies, în care am intrat nealfabetizat teoretic și practic, nu se poate construi în 5 luni, cât am avut la dispoziție pentru cercetarea mea. Din acest motiv, rog cititorii să considere lucrarea de față mai degrabă investigație-reportaj jurnalistic decât studiu științific.

Ploiești, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

Obiective

Ca exercițiu antropologic, lucrarea mea se bazează pe analiza relațiilor, regulilor și reprezentărilor de pe scena de gambling. Am încercat să răspund la mai multe întrebări:

Care sunt elementele de specific ale comportamentelor actorilor scenei de gambling în capitalismul hiperliberal din România?

Ce diferențiază scena de gambling rurală față de cea urbană? Ce diferențiază jocul din baruri față de cel din săli?

De ce dispariția gambling-ului din barurile de la sate a ajuns să reprezinte o amenințare la adresa existenței lor?

Ce relații și practici dezvoltă actorii scenei, ce ierarhii se stabilesc între ei și ce reprezentări au clienții asupra pasiunii lor sau patronii și angajații asupra domeniului de activitate?

Care sunt particularitățile scenei de gambling din România și, pornind de aici, cum se explică răspunsul atât de tardiv al autorităților, factorului politic sau a societății civile la o problemă ajunsă la proporții maligne? Și, în fine, pornind de aici,

ce-i de făcut?

Ca structură în discuția scenei de gambling locale am ales o organizare a materialului de sus în jos, în funcție de poziția din industria gambling-ului, respectiv am plecat de la (1) patroni, apoi (2) angajați și în fine, (3) am terminat cu „beneficiarii”, adică cu clienții localurilor care au ca activitate organizarea jocurilor de noroc.

Patroni

În România operează trei mari producători de sloturi: Novomatic (Austria), EGT (Euro Games Technology, Bulgaria) și Baum (România). Novomatic și Baum dețin și săli de jocuri – Novomatic brandul Admiral, iar Baum, brandul omonim, prezent doar în Transilvania, unde, de altfel, operează fabrica mamă (în orașul Dumbrăveni din județul Sibiu).

În 2022, deschiderea unei săli independente de jocuri (operând adică cu licență proprie) se ridica la 300.000 euro (plus 30.000 lei capital social9), motiv pentru care, în România, majoritatea sălilor de jocuri operează în regim de franciză sau parteneriat, sub umbrela unui brand mare (Casa Pariurilor, Getsbet, Mozzart etc.), de la care închiriază aparatele: pentru o astfel de întreprindere, sumele vehiculate pentru deschiderea unui spațiu în 2020, în opinia unui comentator de pe Reddit, se învârteau între 20-30.000 euro: „Nu o sa ai bani ca sa deschizi pentru că licența este foarte scumpă dar poți sa le închiriezi prin franciză sau mai există opțiunea de a intra în parteneriat unde ai costuri inițiale foarte reduse, cum ai zis și tu, dacă ai 20-30k euro poți da drumu’ liniștit la o sală cu vreo 10 aparate; mai mult te costă amenajarea, atât interioară dar mai ales exterioară, pe timp de noapte trebuie să fie foarte flashy.”10

În cazul închirierii sloturilor, taxele sunt suportate de firma mamă, iar câștigurile și pierderile se împart 50%-50%: „chiria lunară era de 700 de lei pe aparat, iar câștigurile sau pierderile se făceau jumi-juma. Când aparatele dădeau și ieșeam pe pierdere, firma mare nu-mi dădea efectiv bani, dar în luna care urma când ieșeam pe câștig, firma scădea din câștigul ei de 50% pierderile din luna trecută.”, spune Radu, proprietarul de bar din satul sibian. La început, spune el, „m-am speriat, aparatele tot dădeau, dar băiatul din Ploiești de la care am închiriat mi-a zis să stau liniștit, să am răbdare, că nu o să ies în niciun caz în pierdere, că aparatele așa-s făcute, ca patron să câștigi pe termen lung”. Profitul lui net era în medie de 5.000 lei pe lună pentru un aparat – „la 4 sloturi, câștigul meu era de 20.000 lei net”. Ulterior, a schimbat aparatele din Ploiești cu unele noi, închiriate de la BAUM, „băieții din sat nu mai jucau, ziceau că aparatele astea vechi nu mai dau, că sunt mânărite, și că alea de la BAUM dau mai mult… Cum să fie mânărite?, mânărelile, dacă se fac, le fac jucătorii mari, rechinii, nu peștișorii ca mine, trebuie să știi inginerii de soft care au proiectat aparatul, să umbli la placa de bază, plus că sunt 5 sigilii în spate… Și hai să zicem că ai putea să le mânărești – dar îți mai vine clientul când vede că aparatul nu dă nimic?”. În România, prin lege, aparatele sunt setate să dea înapoi minim 85% (profitul fiind deci de maxim 15% pe aparat), pe logica „câștiguri dese și mici”: sau în cuvintele interlocutorului meu din județul Sibiu, „băiatul ăla din Ploiești avea o vorbă – că o păcănea bună îi dă clientului senzația că câștigă și atunci când pierde; de pierdut, oricum pe termen lung pierde, ideea e să-l ții cât mai mult la aparat”.

Acesta e motivul pentru care în sălile de jocuri nu pătrunde lumina naturală și nu există ceasuri: „asta a fost între primele reguli învățate, că ușa să stea închisă și să schimb vorba, dacă clientul întreabă cât e ceasul”, explică Dana; totul pentru a pierde sentimentul timpului, a suspenda jucătorul într-un vid temporal. Sloturile în special, prin caracterul lor repetitiv, creează o stare asemănătoare transei, care suspendă timpul, observă Natasha Dow Schull11: „Jucatul cu caracter escapist este comun în jocurile repetitive, cum sunt cele de tip slot machine. Monotonia jocului se combinată cu exaltarea generată de acesta, având astfel puterea de a crea o stare asemănătoare transei, în care jucătorul se detașează spațial și temporal.” (p. 90).

Alcoolul, care până în aprilie 2024 era oferit gratis sau la prețuri mici în sălile de jocuri, are și el contribuția lui la pierderea simțului timpului; evident, alcoolul mai contează și la atenuarea prudenței, incită la joc pe sume mai mari. Îmi aduc aminte că în 2019, în campusul studențesc Hașdeu, singurul bar de pe strada Piezișă cu prețuri neverosimil de mici la bere (3-4 lei la sticlă) era de fapt o sală claustrantă, urâtă și înghesuită de jocuri fără ferestre; politica de prețuri ale celorlalte localuri pleca de la 8 lei berea. Însă acest model de business cu prețuri de dumping la alcool este cu dublu tăiș – „te trezești, spune Dana, că lumea vine acolo să bea, nu să joace; plus că strânge sărăntocii și «boschetarii» (în sens de «bețivi fără bani» – n.m), care alungă clienții cu potențial”, încât, continuă interlocutoarea mea, „mai cu frumosul, mai pe față, le ziceam «Joci? Atunci poți să bei. Nu joci, mi-a părut bine, la revedere.» Dar n-a mers, nu poți să dai omul așa afară, vedeau jucătorii, plus că o parte din bețivii ăștia veneau aduși de prietenii lor care jucau, să le țină de urât. Apoi patronii au schimbat politica, au început să dea alcool și cafea gratis doar celor care jucau.”; noua regulă, din punctul acela încolo, a devenit ca alcool și cafea gratis să primească doar cei care băgau de la 50 de lei în sus.

O observație interesantă mi s-a părut una vizavi de locație – că locațiile din apropierea clădirilor de birouri sau întreprinderi nu merg (Sibiul având două parcuri industriale, printre cele mai mari din țară); am întrebat-o pe Dana dacă motivul e că jucătorii vor să separe munca de distracție (etnografiile tind să accentueze rolul de schimbător de dispoziție afectivă, de mood change, a jocurilor de noroc), dar răspunsul Danei a fost mai degrabă pragmatic: „zi mai bine că nu vrei să știe șefii și colegii că joci”, pe scurt, că îți știrbește reputația și capitalul de încredere.

Sandu, taximetristul-jucător, avea o admirație foarte mare pentru patroana unui magazin-terasă cu păcănele din Ferentari. Pentru a rezista economic și a maximaliza profitul, în Ferentari barurile funcționează și ca magazine alimentare; în cazul terasei despre care vorbesc, magazinul avea și servicii de transfer bancar internațional (Moneygram și Western Union). Aceste servicii erau localizate într-o încăpere separată (și cu intrare separată) de cea a barului-magazin, unde erau și sloturile și unde mai tot timpul era coadă (nu la păcănele, ci la transferurile bancare); acolo a fost singurul loc unde am văzut femei jucând la sloturi. Interlocutorul meu spunea că ideea cu păcănelele a fost „mare șmecherie”: „sunt fete la produs, băieți care trimit bani de afară prin MoneyGram. Când te vezi cu banul în mână, ca jucător, nu-mi zice ca nu bagi măcar 50 de lei acolo, așa ca încălzire.” Mai spunea că banii ăia nefiind „munciți”, îi bagi mai ușor la jocuri decât „dacă ai fi tras pentru ei”: „completezi actul, dai cu subsemnatul și pac miile de euro în mână”.

Câștigurile nete aduse de sloturi sunt substanțiale – iar scoaterea lor din baruri și mai ales din sate e salutară: studiile arată că jucătorii la sloturi se deplasează de acasă pe distanță scurtă să joace, că există, așa cum remarca Greenslade12 în etnografia sa, „dovezi solide (Delfabbro, 2011; Marshall, 2005; McMillen, Marshall, Ahmed & Wenzel, 2004) că majoritatea jucătorilor de sloturi călătoresc doar pe distanțe scurte față de locuință pentru a juca (p. 4)”

Un efect pervers a scoaterii păcănelelor din sate, „din localitățile sub 15.000 de locuitori” e dispariția barurilor din localități; din localitatea reședință a comunei au dispărut două crâșme și a apărut una care funcționează semiclandestin și sezonier, adică doar pe timpul verii. A dispărut crâșma și din satul turistic de munte, al doilea cel mai populat al comunei, plin de pensiuni și turiști pe vară. Magazinul cu program de bar cu păcănele din alte două sate aparținătoare s-au închis și ele, au renunțat la licența de bar și vând doar produse alimentare. O singură crâșmă din satele aparținătoare a rămas, care are norocul că e situată pe DN1, în centrul localității. De asemenea, patroana terasei-magazin cu MoneyGram, după ce, după pandemie, a crescut prețurile peste buzunarul clienților, în primăvara lui 2024 a închiriat partea de terasă altcuiva și a păstrat doar biznisul cu transferul internațional de bani.

Prin urmare, între păcatele de care se fac vinovate jocurile de noroc, dincolo de distrugerea unor vieți, e și distrugerea crâșmelor în mediul rural, care mai ales în comunitățile rurale au rolul lor bine definit de liant social, de element fundamental de asigurare a coeziunii sociale în comunitate. Ray Oldenburg13 dezvoltă o teorie a celor trei spații în care oamenii își petrec viața: spațiile primordiale sunt cele de locuit, „acasă”; spațiile secunde, locul de muncă; și în fine spațiile terțe sunt caracterizate de Oldenburg (p. 16) ca locuri de întâlnire informale, unde atmosfera este veselă și distractivă, iar participarea – voluntară, dar regulată. Locurile terțe pot cuprinde o varietate de locuri (cafenele, librării, baruri, cluburi, coafor etc.), dar toate trebuie să fie locuri unde „…niciunul nu este obligat să joace rolul de gazdă și în care toți se simt ca acasă și confortabil” (p.22); firește și sălile de jocuri sunt astfel de spații terțe. Or, în România rurală nu există cluburi unde oamenii să poată desfășura activități sportive sau de socializare – căminele culturale care în comunism ar fi trebuit să fie echivalentul cluburilor din spațiul vestic stau să cadă și practic singurul loc unde oamenii pot pune comunitatea la cale au fost crâșmele.

În mod bizar, ceea ce n-a reușit recesiunea profundă a anilor ’90, când comuna reședință ducea și patru baruri, au reușit păcănelele. Radu susține că atunci nu existau controale, toată marfa era practic la negru, dar că acum e aproape imposibil să faci evaziune: „acum furnizorii îți dau tot pe factură și te prind, e greu să mai bagi marfă la negru”. Dar proprietarul barului sezonier îl contrazice, „o laie nu poți la negru… te duci la Metro și iei pe persoană fizică, cine te verifică?” Explicația pe care mi-a furnizat-o el vizavi de dispariția crâșmelor mi s-a părut cea mai pertinentă: „trăiești și dintr-un bar, dar trebuie să te mulțumești cu puțin – și să nu plătești angajat. Așa, ca afacere de familie, de 1-2 oameni, scoți un 3.000 de lei, poate și mia de euro dacă te ocupi toată ziua și ai vad bun, pe DN1. S-au lăsat de afacere că s-au obișnuit cu banii mulți din păcănele, de-aia. De la 2-3.000 euro pe lună la 3.000 de lei, mai bine o lași dracului de treabă și te angajezi undeva.” Aș mai adăuga la asta și posibila modificare a tiparelor de socializare și consum după pandemie, când oamenii s-au învățat să bea acasă sau la prieteni. Fenomenul nu e unul particular, redus la niște sate dintr-un fund de țară, din contră, el este teoretizat într-o lucrare de gambling studies14 ca „o formă de colonizare/parazitare a spațiului comunitar”, sloturile „colonizând spațiul social în goana după profit privat și venit public” (p. 363). Cercetarea descrie fenomenul de colonizare a spațiului comunitar de către afacerile cu sloturi ca apărând atunci când aparatele au fost amplasate în spațiul deja amenajat și funcțional al unor hoteluri sau cluburi și, cum se zice, „au furat scena”. „După ce sloturile au fost instalate, ele au colonizat aceste spații, deseori eliminând activități deja existente, mai puțin profitabile, cum ar fi muzica live din hoteluri” (ibidem). În cazul crâșmelor sibiene menționate, ele au parazitat așa de eficient organismul gazdă, încât l-au omorât de tot.

Constanța, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

Angajați

Lanțul de cazinouri unde a lucrat interlocutoarea mea din Sibiu funcționau cu doi angajați pe fiecare sală, mai exact doi operatori – unul pe cele 40 de păcănele, celălalt pe două rulete semielectronice. În locațiile din Ferentari, casele de pariuri funcționează cu un singur angajat, responsabil atât de pariuri, cât și de sloturi. Dacă adăugăm la asta faptul că circuitul economic implică doar o valoare imaterială și volatilă, banii, deci nimic productiv care să creeze pe lanțul trofic joburi conexe precum un restaurant sau un bar (ospătari, bucătari, operatori pe lanțul de aprovizionare etc.) – rezultă că, spre deosebire de alte zone din sectorul serviciilor, jocurile de noroc creează un minim de joburi conexe, nesemnificative de fapt ca pondere în dezvoltarea unei comunități, fapt pus în evidență și de un studiu australian, citat de Greensdale în etnografia ei: „în plus, un studiu despre impactul aparatelor de joc asupra comunităților locale realizat de SACES (The South Australian Center for Economic Studies, 2005) a concluzionat că, prin comparație cu alte sectoare, industria aparatelor de joc recurge la o forță de muncă extrem de redusă raportat la o cifră de afaceri de 1 milion de dolari, angajând 3,2 persoane pentru fiecare venit în valoare de 1 milion de dolari, în timp ce industria de alcool și băuturi, cea de retail și de alimentație angajează, fiecare, între 6,5 și 20,2 persoane per încasări în valoare de 1 milion de dolari.” (p. 46). Mai mult, Greensdale arată că în loc să producă redistribuție spre zonele defavorizate unde proliferează sălile de jocuri, de fapt scoate bani din aceste comunități sărace, făcându-le de fapt un deserviciu: „Concentrarea deseori mai mare a aparatelor de joc în comunitățile dezavantajate economic (Doughney, 2002a, 2002b; Livingstone, 2001, 2005; Rintoul, Livingstone, Mellor & Jolley, 2013; SACES, 2005a, 2005b; Wardle, Keily, Astbury & Reith, 2013; Wheeler, Rigby & Huriwai, 2006) ar indica faptul că populațiile cu cea mai mică capacitate de a absorbi pierderile de la aparatele de joc și de a se opune efectelor dăunătoare ale jocurilor de noroc sunt cel mai puternic afectate.” (p. 5)

Jobul de supraveghetor/operator de sală e văzut, susține Dana, ca „job de tranzit. Îl fac studenții săraci veniți din Vâlcea, sau sibieni de-ai noștri, de obicei tineri la început, în așteptarea unui job mai bănos.” Motivul, mai spune Dana, nu e atât că „sună dubios” (însă lanțul de cazinouri în care a lucrat ea juca la categoria superioară, nu era o franciză prăpădită de parter de bloc), ci pur și simplu salariul, care când a lucrat ea ca supraveghetoare de sală, era „minimul pe economie”, la un regim de muncă de 12 ore lucrate cu 24 ore libere. Erau preferate angajatele femei din mai multe motive – cel mai important fiind acela că femeile „nu joacă”, sunt mai puțin predispuse să dezvolte adicție și deci să ajungă să joace banii firmei „din casă”: „aveam doi colegi, doi studenți olteni care lucrau pe ruletă – au luat din casă și au jucat 900 de milioane (lei vechi, 90.000 în bani actuali, cca 19.000 euro la cursul de atunci – n.m.) și i-au prins.”

Pe lângă asta, în preferința angajaților de sex feminin conta firește și faptul că cei mai mulți clienți erau bărbați, iar femeile adăugau decisiv la glam-ul spațiului; în plus, spune interlocutoarea mea, femeile reușesc mai ușor să calmeze un client nervos decât prezența unui bărbat, care mai degrabă „riscă să enerveze”: „vine un moment când, pe lângă lugu-lugu trebuie să fii și autoritar, să refuzi, să zici nu, să pui la punct un client prea beat sau care-i deranjează pe ceilalți jucători, de pildă rămâne fără bani și îl fute pe vecinul de slot ce să apese sau pur și simplu nu se poate abține să nu-i scape o mână peste butoanele aparatului la care joacă vecinul. Bărbații se descurcă mai prost la faza asta.” De altfel, codul de conduită pentru operatorii de sală bărbați era să nu tutuiască clienții, „trebuia să trateze și ultimul sărăntoc care-și juca salariul de agent de pază ca pe un mare domn, să-l umfle pe ăla, să-l facă să se creadă important. Pe noi, fetele, ne lăsau să tutuim clienții, să glumim cu ei.”

Deși a lucrat opt ani în industrie, salariul i-a crescut nesemnificativ: „nimeni nu trăia din salariu, era lucru știut. Debutant sau vechi, stăteam toți pe salariul minim. Banii îi făceam din ciubuc, au fost zile, nu puține, când plecam acasă și cu 500 de lei”; ciubucul îl dădeau cei care câștigau sume mari. Ca să-și suplimenteze veniturile, după 12 ore lucrate, se oferea să intre direct pe tura următoare, când vreun angajat avea liber sau rămânea o poziție descoperită, angajatul dispărea, nu mai venea la job.

Dana a evitat să spună cât a câștigat în total; mi-a spus doar, râzând, că în opt ani lucrați a făcut bani de o jumătate de apartament, în condițiile în care avea un copil în întreținere și stătea în chirie: „anii 2009 – 2013 au fost anii de aur ai jocurilor de sală, se juca în draci și șpaga curgea. Am mai stat 2 ani, dar când ciubucul a scăzut, am zis gata, am obosit, trec la altceva.” În acest punct, poate fi invocat Ulrich Beck 15care diagnostichează societatea actuală ca una a riscului, „invizibil și difuz”, generând fatalism și disoluție comunitară: „Acolo unde totul se transformă într-un pericol, într-un fel nimic nu mai este periculos. Acolo unde nu există scăpare, oamenii refuză în cele din urmă să se mai gândească la asta. Asta… permite ca pendulul toanelor private și politice să oscileze în orice direcție. Societatea riscului se mută de la isterie la indiferență și viceversa. Acțiunea aparține oricum zilei de ieri.” (p. 37) Pornind de la teoria lui Beck, antropoloaga Elisabeth Kirk16 vede jocurile de noroc și în special pe cele implicând o doză mare de risc, ca o punere simbolică în joc (a symbolic playing out) a riscurilor pervazive care marchează viața contemporană, de la amenințarea nucleară a Războiului rece, la terorismul anilor ’90 sau a catastrofei climatice actuale: „Gambling-ul poate fi văzut, din acest punct de vedere, ca expresie a ideii că riscul și forțe externe sinelui definesc viața unui individ, și că este imposibil ca indivizii să lupte pentru a obține o măsură de control împotriva forțelor nevăzute care le modelează destinele.” (Kirk, p. 27). Se poate deci spune că perioadele marcate de incertitudine economică și riscuri existențiale ar crește apetitul pentru risc al oamenilor; iar 2009 este anul în care criza s-a făcut simțită masiv în România, cu tăieri de salariu, disponibilizări, imposibilitate de a mai plăti credite ipotecare șamd.

Pe de altă parte, interlocutoarea mea conchide că puțini dintre operatorii de sală au ajuns la câștigurile ei, „dacă s-ar câștiga așa de bine n-ar fi job de tranzit”, că îți trebuie abilități pentru meseria asta, să fii bun psiholog: „eu chiar am dat la Psihologie, m-a pasionat chestia asta, să înțeleg oamenii, să vorbesc cu ei. Or, dacă vrei ciubuc, trebuie să le asculți de o sută de ori aceeași poveste, să stai acolo în spatele lor cu ochii la aparat și dacă câștigă să le zici «Vezi? Ți-am purtat noroc.». Trebuie să le cânți în strună, să-i faci să stea cât mai mult la masă sau aparate, «hai că sigur dă optul» și când pierd să te simtă ca tovarăș de suferință (râde); când pierd, unii devin agresivi și ca să-i scoți din filmul ăsta trebuie să-i mângâi pe cap, le arăți compasiune.”

Constanța, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

Managerierea agresivității e o abilitate cheie, în condițiile în care cele mai multe săli de jocuri nu au bodyguarzi, ci contracte cu firme de protecție și pază: „tot ce ai la dispoziție e butonul de panică, dar trec și 20 de minute până vin ăia. Ce faci atunci, cum îl calmezi pe ăla beat muci și cu ceafa groasă, să nu facă haos, să nu spargă aparate? Încerci să-l ții de vorbă să nu se apuce să spargă prin locație.” În plus, „ajunsesem să știu cum reacționează clienții – pe unul când pierdea și rămânea fără bani, apăsam cu cinci minute înainte butonul de panică, pentru că știam tămbălăul pe care o să-l facă.” Un studiu al lui Delfabbro din 2007, citat de Kirk, arată că personalul care lucrează în cluburi are expertiză în identificarea semnelor și simptomelor jocurilor de noroc problematice la clienți, cum ar fi agitația, lovirea aparatelor, încercarea de a-și ascunde prezența în club, transpirația, încercarea de a împrumuta bani de la alți clienți, plângerile către personal.

În ce privește training-ul angajaților, deși mare, firma nu-l oferea: „era clar nevoie de asta, dar la cum plecau angajații, ca din gară, probabil nu renta patronilor. Training-ul îl făceam noi angajații vechi, se făcea direct în pită cum se zice: le arătam cum funcționează mașinile, cum să păstreze banii, cum să convertească cash-ul în puncte, cum să identifice scandalagiii sau clienții cu probleme și mai ales cum să se poarte cu cei nervoși.”

Când un jucător cu istoric de violență și distructivitate, spune Dana, continua să facă scandal era băgat în sistem pe lista neagră a jucătorilor problematici: de fapt, i se dădea un avertisment, o interdicție de trei zile, după care pur și simplu era băgat pe acea „listă neagră”, probabil cea a jucătorilor care se autoexclud. Faptul e confirmat și de un operator de sală de pe Reddit: „Am văzut mulți oameni, în special tineri 18-35 cu joburi ce are venituri sub medii ce băgau zeci de mii de dolari în păcănele în doar câțiva ani (conturi de 4-5 ani). Iar în foarte multe cazuri, majoritatea aș spune, erau bani din buzunarul lor, nu era ca și cum câștigau și băgau iar câștigurile. Politica companiei era de a accepta tipul asta de comportament atâta timp cât nu făceai gargară că ai pierdut banii de chirie/economiile de viață etc. Dacă te plângeai, îți era închis contul pe motiv de addiction.17”

Dacă în cazul lanțului de săli de la Sibiu cu regim nonstop, programul de jocuri se oprea la sfârșit, când se preda tura și se făcea casa, în cazul spațiilor fără program nonstop, precum barurile cu păcănele, cu clientelă fidelizată, regula informală e să ții deschis când jucătorul câștigă, spune Radu: „Se făcea zece, ora închiderii și dacă aparatul începea să dea, țineam deschis, ce să fac? Altfel omul se supăra, zicea că închid înadins, să-i fur câștigul, că închid ca să mă bag la joc acum că aparatul dă și așa îi iau potul. Îi ziceam «mă omule, aparatele astea-s făcute să pierzi, pleacă acum că ai câștigat, altfel îți mănâncă încet tot câștigul». Stăteam până pierdea toți banii, ce să fac.”

O practică formal interzisă, dar de fapt tolerată de patroni, era prezența locotenenților cămătarilor, o sursă foarte consistentă de ciubuc pentru operatori, spune Dana. Operatorii fie se făceau că nu le observă prezența, fie îi chemau „la pont” când o victimă solvabilă, capabilă să returneze împrumutul sau să-l gireze cu o proprietate, își juca toți banii: „stând toată ziua acolo, știam povestea fiecăruia, cât de dependent e, unde lucrează și cât de bănos e jobul lui, ce proprietăți are de vândut sau cu ce poate garanta un împrumut. Cămătarul își trimitea „săgeata” în sală, care se așeza „ca din întâmplare” lângă clientul despre care noi știam că financiar poate returna sau garanta cu ceva. Când clientul rămânea fără bani, omul cămătarului se oferea să-i împrumute bani, că știe pe cineva care dă bani pe loc cu împrumut, dar cu dobândă mare. Jucătorii împătimiți o mușcau, nu mai țineau cont de nimic.”

Angajații erau rotiți în cele șapte locații ale firmei – o dată pe lună treceau pe altă sală: „era vorba de sănătate psihică, după o lună înnebuneai cu aceleași aparate și aceiași clienți ale căror povești le știai pe de rost. Plus că clienții ajungeau să te considere prieten – și, în virtutea că ți-au dat cândva un ciubuc generos, îți cereau bani împrumut sau deveneau nesimțiți sau cereau favoruri, gen «mai dă-mi 100 de vodcă» (după ce barul a început să dea alcool gratis clienților), și dacă nu-l primeau se enervau”.

În aceste spații, funcționează, de asemenea, o politică generală a interdicției de a împrumuta jucătorii, spun și Radu și Dana: „tipul din Ploiești de la care am luat aparatele mi-a dat două sfaturi: să nu mă bag în biznisul ăsta dacă simt că ar putea să-mi placă să joc (și nici să nu încerc să joc cât mă țin de el) și să nu împrumut niciodată bani jucătorilor. De aia alcool mai dădeam pe caiet, dar pentru jocuri nu. Dar fiind sat unde ne știm toți, l-am împrumutat la un moment dat pe un jucător, că ne știam bine și m-a ajutat cu o treabă, și mi-a fost jenă să-l refuz. Și ce să vezi? Băiatul din Ploiești a avut dreptate: nu a mai venit la mine să joace de rușine că îmi datora bani, s-a dus la cealaltă crâșmă din sat.”, mi-a explicat Radu, fapt confirmat și de Dana: „Patronii ne interziceau ferm asta, să împrumutăm jucători, era regulă de bază, indiferent dacă că ți-a dat ciubuc gras înainte. La euforia câștigului, omul îți dădea și 300 de lei, apoi pierdea tot și-mi cerea 100 de lei înapoi din ciubuc, «dă-mi 100 înapoi, ți-i dau mâine». Nu dădeam nimic, stăteam tare pe poziții, mă văitam că nu mi-a ieșit niciun ciubuc toată ziua, că trebuie să dau banii de chirie a doua zi etc.”.

Ploiești, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

Jucători

Cercetarea mea nu este de psihologie, ci de antropologie, deci accentul cade pe relațiile dintre oameni în contextul gambling-ului, și mai puțin pe mecanismele psihologice ale adicției. O să mă folosesc totuși de un articol din zona de gambling studies al antropologului Per Binde18 care construiește un model al motivațiilor jucătorilor pe cinci dimensiuni: visul de a câștiga jackpot-ul, recompensele sociale, provocările intelectuale, schimbarea stării de spirit și, elementul central al oricărui joc, șansa de a câștiga (p. 84).

Șansa de a câștiga e elementul cu cea mai puternică încărcătură magică: așa cum observă Binde, deși oamenii sunt conștienți că sloturile sunt proiectate, programate ca să pierzi, ei continuă să joace, bazându-se pe ceea ce îndeobște se numește noroc. Pe modelul lui Eliade al sacrului camuflat în profan, Per Binde interpretează norocul ca fiind expresia laică a grației divine, „un dar gratis de la Dumnezeu, care nu cere nimic în schimb” (p. 87), norocul fiind oferit de Dumnezeu pentru a le arăta oamenilor iubirea complet dezinteresată ce le-o poartă. Remarca e mai profundă decât pare la prima vedere; Alberto a fost, de la distanță, cel mai problematic jucător pe care l-am cunoscut: nu putea ține nici 10 lei la el, în secunda doi trebuia să-i joace; și, după ce pierdea banii la păcănele, nu se putea abține să nu lovească în butoanele vecinului de lângă el, după care era dat afară. Era ceea ce se numește un „caz pierdut”, genul care nu are nicio șansă de a face ceva cu viața lui, să se scoată într-un fel sau altul, incapabil să se autogestioneze sau să-și găsească un rost în viață, rămas, ca urmare a traumelor repetate, la nivelul emoțional al unui copil de 14 ani (nimic ofensator sau condescendent în observație, din contră, e vorba de una din cele mai triste, într-un sens „tragice”, cazuri de viață pe care le-am cunoscut): crescut de o mătușă, a intrat în pușcărie încă de la 15 ani și a petrecut, după gratii, vreo 14 ani, cumulați din 3 condamnări succesive – care l-au dezadaptat complet pentru viața din afara închisorii; în închisoare era prostituat, ultima verigă, cea mai marginalizată și mai disprețuită din ierarhia deținuților – iar după ultima condamnare s-a lăsat de „rele” și a devenit parcagiu: pe iarnă un văr proxenet îl ținea slugă în casă, vara prefera să fie homeless, dormind în vagoanele părăsite din triajul Giulești. Își diviniza tatăl, deși acesta după ce a ieșit din pușcărie îi repeta continuu că e un ratat: când a murit, i-a devenit de-a dreptul icoană… La un moment dat, beat, și-a sunat sora din Țăndărei, și ea îngrozitor de săracă, cu trei copii, și Alberto, plângând, îi spunea că nu poate s-o ajute și apoi, complet deznădăjduit, că „n-avem noroc, n-am avut niciun noroc în viață” și, după ce a închis telefonul, a continuat să plângă, cu o disperare totală, repetând că n-are noroc în viață și niciodată n-o să aibă, că o să moară fără noroc. După faza asta, am încetat să-l mai moralizez că-și joacă puținii bani la barbut sau păcănele, am avut revelația tristă a motivului pentru care joacă: să guste și el senzația de noroc din care, în opinia lui, se hrănea succesul oamenilor care au făcut ceva în viață. Altminteri, Alberto era un om vesel de chef, care, ca să-și suporte eșecul în viață, avea nevoie de o filozofie justificativă – pentru el succesul nu avea de-a face cu meritele, calitățile, munca susținută a cuiva, nu, viața era un șir de întâmplări haotice guvernate de noroc. Citind demonstrația lui Binde, l-am înțeles și mai bine: ca ființă profund religioasă, Alberto juca de fapt să se simtă și el iubit de Dumnezeu, să simtă „harul” norocului pe care acea entitate superioară numită Dumnezeu îl dă majorității oamenilor, mai puțin lui.

Ca mulți gambler-i, și Alberto avea superstiția cu norocul începătorului, motiv pentru care mă punea să joc în locul lui prima mână sau când dubla miza pe totul sau nimic; dar superstiția nu s-a adeverit. Deși sunt ateu, și eu am un fel de credință bizară în noroc – unul din motivele pentru care nu joc la loto sau alte jocuri de noroc cu jackpot e teama că aș putea nimeri marele câștig și asta mi-ar putea mânca norocul pe un număr mare de ani: prefer „noroacele” mici și constante, mai ales în acele momente decisive, când ai nevoie de un pic de noroc (intrare la facultate, un job, un iubit cumsecade etc.).

În ce privește socializarea, Binde19 susține că gambling-ul oferă „recompense sociale de trei tipuri anume: comuniune, competiție și ostentație.” (p. 85). Dar chiar dacă și jocurile pe bani în spații destinate lor au o dimensiune socială, chiar dacă și ele contribuie într-o măsură deloc de neglijat la aducerea împreună a oamenilor și la interacțiunile lor verbale, ele nu se compară totuși cu bogăția de schimb de informații, cu paleta extinsă de nuanțe emoționale, cu profunzimea bonding-ului adusă de socializarea oamenilor la un pahar de băutură: jucătorii sunt absorbiți de joc și vorbesc preponderent despre universul gambling-ului, asta le ocupă tot spațiul mental, iar discuțiile care evadează din cadrul ăsta sunt mai degrabă accidente; câtă vreme cei care se strâng în crâșme n-o fac ca să discute despre alcool, alcoolul e un subiect marginal, iar insistența prea apăsată asupra lui devine repede plictisitoare, dacă nu evadează într-o poveste conexă.

Binde observă că „Dimensiunea socială a jocurilor de noroc ar putea face diferența dintre jucatul moderat și cel excesiv pentru cei care se simt marginalizați de societatea mainstream, însă percep faptul că au o identitate și o poziție socială importante în mediile jucătorilor, cum ar fi în cazinouri sau la curse (Ocean, 1996; Rosecrance, 1985)” (p. 91). Fratele proxenet al lui Marius, când se întorcea în țară, juca compulsiv la ruletă (adevărată, cu crupier) banii făcuți afară, în cel mai select și mai scump cazinou din oraș, până îi făcea praf pe toți și atunci fie se întorcea înapoi în Franța, fie împrumuta bani – de la prieteni – ca să continue să joace; afară nu juca, acolo se ducea „la muncă”. În cazul lui apărea și dimensiunea de ostentation (semnalată de Binde „drept o oportunitate de a afișa un consum strident, îndemânare, îndrăzneală și în general un tip de galanterie și familiaritate cu felul în care funcționează lumea” – p. 85), jucând doar la ruletă, în cel mai scump cazinou din oraș. Un clip de manele al lui Copilul de Aur20 (Cash cash full full, compozitor Dan Bursuc), îl arată pe interpret împreună cu un grup de prieteni intrând într-un cazino flashy, Club Casino Imperial, unde fumează trabuc și joacă teancuri de bani la ruletă (iar refrenul e „Hai aruncă banii,/ Dă-te mare să moară dușmanii”): în imaginarul claselor populare, ruleta are cel mai înalt statut în materie de glam și ostentație, o distracție rezervată celor cu bani.

Hoțul de buzunare (un fel de burlac dandy trashy trecut bine de 50 de ani, inteligent și histrionic, cum rezultă din poveștile lui Marius, trăind într-o dărăpănătură de casă de chirpici, nerenovată de secole, cu mobilă desfundată, dar altminteri de o curățenie maniacă, de spital) prefera ambianțele sordide, ieftine, unde însă se putea reliefa ca „boier”. După ce dădea un tun, își plătea datoriile (avea credit deschis la „șmecheri” – fiind un tip social și amuzant, cunoscând prin turneele de poker organizate acasă toți interlopii din oraș, pe care-i văzuse ridicându-se de la „golănași” la „șmecheri bazați”) se îmbrăca smart casual, la sacou, și ieșea în locurile lui favorite, crâșme sau săli de jocuri de parter de bloc, unde spărgea bani sub privirile admirative ale celorlalți jucători. Dădea din start un bacșiș gras operatorului sau barmanului spunându-i „azi ești la dispoziția mea”; când vreun cunoscut i se adresa cu „bă Gigi”, hoțul îl corecta, „azi sunt domnu’ Gigi pentru tine”; ipostaza de boier era jucată „la caterincă”, dar nu contează asta.

Marius susține că mulți infractori sunt jucători problematici – și nu pot să-l contrazic, e o realitate pe care am observat-o și eu, de când stau în Ferentari. Pornind de aici, cred că lectura lui Beck făcută de Elisabeth Kirk, deja discutată (că societatea actuală, marcată de incertitudine și risc, ar predispune la gambling, de unde expansiunea gambling-ului după criza din 2008), pare să facă net mai mult sens în ceea ce privește infractorii. Riscul, susține Marius, care cum am zis și-a petrecut o bună parte din viață printre infractori, e unul din cele mai importante motive pentru care atât de mulți infractori își joacă banii la jocuri de noroc: „Trăiesc în risc și au riscul în sânge, le place riscul. Nu câștigul. Câștigul îl au deja, doar au dat un tun și au portofelul plin. Când se duc la sală sau la cazino se duc cu o cârcă de bani – și știu că o să-i piardă”. Evident că ecuația e mai complexă – mulți infractori provin din familii disfuncționale, marcate de abuz parental, traume economice, umilințe; că vor să compenseze lipsa de respectabilitate socială, marginalitatea, sau că au un nivel scăzut de stimă de sine – ori pur și simplu problema oului și găinii, dacă dependența de joc/falimentul economic îi împinge pe jucătorii problematici la infracționalitate sau, invers, sărăcia sau un istoric de abuz (în opinia mea, concepte perfect echivalente, sărăcia e o traumă, un abuz în sine, fapt pe care neoliberalismul politic corect, „luminat”, îl trece sub tăcere, fiind un factor economic-sistemic, nu individual).

Ploiești, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

În cazul lui Liviu, atracția lui pentru jocuri de noroc a survenit printr-un mecanism asemănător, dar cu semn schimbat: îi plăcea că el, ca intelectual, era tratat cu deferență de „golani”, care-i cereau sfaturi la jocul de pariuri sportive, pe ce să parieze: „eu sunt microbist de când mă știu, citesc din clasa a 4-a știri sportive, am devenit enciclopedie pe campionate interne și externe, din cele mari (Italia, Germania, Spania, UK). Băgam bilete la pariuri, dar nu era o chestie care să mă acapareze. Aveam un grup de prieteni cu care ieșeam într-o crâșmă de cartier care avea păcănele și pariuri, vorbeam cu ei dar stăteam cu un ochi pe TV-urile de la pariuri – și dădeam cu voce tare pronosticuri. Unii jucători au câștigat pe pronosticurile mele și mă tratau cu deferență, îmi ziceau admirativ, „dom’ profesor de ce nu jucați cu noi?”. Am fost tocilarul ăla ochelarist pe care în generală și liceu „golanii” îl luau la mișto. Și uite așa am început să joc pe bune, să las crâșma aia și să ies cu gașca aia de șmecherași de 20 și ceva, unii de bani gata, în săli de jocuri, mă flata că stăteau în gura mea”.

Însă subcultura jocurilor nu e omogenă, există ierarhii, rivalități – atât de clasă, cât și de capital de cunoaștere, de „intellectual challenge” (în cuvintele lui Binde; p. 86). Fratele lui Marius, proxenetul, nu juca la sloturi, i se părea joc de săraci, de „boschetari” – câtă vreme ruleta unde puteai paria din start pe o miză mai mare era de „șmecheri adevărați”.

În gambling studies există o distincție bazală – între jocurile bazate pe noroc, chance based (ruletă, sloturi, bingo, loto) și cele skills based, care presupun documentare (în principal, pariuri sportive) sau aptitudini de calcul al probabilităților (poker)21. Cei din gașca de pariori ai lui Liviu se uitau de sus la cei care băgau la sloturi, pe care-i percepeau ca „proști” și „distruși”, iar sloturile, joc de underclass – fapt care confirmă observația lui Binde22 că „unii dintre jucători joacă doar jocuri pe care le percep ca necesitând îndemânare și pot privi cu oarecare dispreț cumpărătorii de tichete de loterie și pe cei care joacă jocuri de șansă. Astfel de oameni cu siguranță vor pierde, cred ei, în timp ce ei înșiși, datorită cunoștințelor și îndemânării, au șansa să facă bani din jocurile de noroc.” (p. 90). Steven și Young23 așază observația lui Binde într-un câmp social mai larg decât al subculturii de gambling susținând că formele de jocuri de noroc bazate pe șansă sunt afectate de un nivel mai mare de stigmatizare, deoarece „acestea reprezintă un demers care nu necesită îndemânare” (p. 101).

Pdap eticheta de „distruși” aplicată de pariori jucătorilor de sloturi reflectă o stare de fapt discutată de studiile de specialitate – că pariurile au un potențial mai scăzut de adicție decât sloturile, cu excepția formelor in-play betting (pariuri live, în timp real, făcute în timpul desfășurării jocului, gen, în următoarele 2 minute se va da un gol), care se apropie ca potențial de adicție de sloturi, cu care împărtășesc similarități structurale: conform unui studiu canadian24, „având în vedere că jucătorii pot paria continuu atunci când practică pariuri sportive live, s-a sugerat că pariurile sportive live au caracteristici structurale similare cu jocul la aparate electronice de jocuri de noroc” (p. 548) și că „pariorii sportivi care practică pariuri live au demonstrat o frecvență mai mare de joc și o severitate mai mare a comportamentului de joc problematic în comparație cu pariori sportivi care nu practică pariatul live” (ibidem).

Componenta de socializare, de discuție, de uitat împreună la meciuri, de analiză a lor cu prietenii ocupă spațiul mental într-o măsură mai mare decât sloturile, unde nu e nimic de documentat (dincolo de iluzia ghicirii algoritmului) și stai doar cu ochii într-un aparat, in a trance-like state/ într-o stare asemănătoare transei. Ca parior, Liviu consideră că nu a devenit jucător problematic până nu a trecut pe in-play și online: „Nu pierdeam cine știe ce bani, și salariile erau mici la stat pe atunci: dincolo de thrill sau euforia câștigului, era pur și simplu plăcerea de a citi despre, de a discuta cu ceilalți pariori la o bere… Apoi, m-am angajat la bancă. La interviul de angajare de la bancă una dintre întrebări a fost dacă am jucat vreodată sau joc ocazional jocuri de noroc. Am avut atâta minte să neg – ulterior am aflat că, dacă se află că joci ești zburat sau, în cel mai bun caz, trecut pe un job de figurant. Eram atât de paranoic încât nu jucam de pe laptopul de acasă, doar de pe un alt telefon decât cel de serviciu. Am renunțat la ieșitul în săli de pariuri și am început să joc exclusiv online, pe in-play, unde paleta e enormă, poți juca nu doar pe goluri în următoarele 5 minute sau penalty-uri, poți juca practic pe orice, și pe câte cartonașe roșii se vor acorda.” Problema e că jucând online, o făcea practic tot timpul după job, compulsiv, jocul nu mai era ritualizat, cu tovarăși alături, cu discuții, cu timp dedicat ieșirii; în cuvintele lui Liviu, „e ca la alcool: cât timp o faci cu prieteni în crâșmă nu e neapărat o problemă, chiar dacă o faci zilnic. Problema e când ajungi să bei singur, acasă. Îmi luam telefonul și jucam pe wc, să nu mă vadă nevasta. Pandemia m-a ciuruit financiar.”

Un articol din Time25, pune în discuție creșterea agresivă a betting-ului problematic la studenți, de când acesta a devenit accesibil online: „Numitorul comun al acestor forme de pariere este telefonul mobil. Jucatul pe telefon poate combina comportamentul compulsiv creat de social media – goana permanentă după dopamină – cu caracteristicile care creează dependență ale jocurilor de noroc. „Probabil că de o importanță capitală este și faptul că aceasta șterge barierele de timp și spațiu care erau la un moment dat obstacole pentru jucători”, spune Dr. James Sherer, un psihiatru care tratează persoane dependente din New Jersey. Chiar dacă avea credit la apartament, copil mic, mărturisește Liviu, asta n-a contat, cu atât mai mult cu cât relația cu soția mergea prost încă dinainte de a se angaja la bancă. Ca să se lase, Liviu a renunțat la orice opțiune de plată online, „le-am zis colegilor că am devenit shopaholic și prefer să mă țin cât mai departe de tot ce e posibilitate de plată online”. Cardul l-a dat soției, iar de acasă pleca cu o sumă fixă, maxim 100 de lei.

Există socializare și la sloturi – dar, spune Dana, „sunt înnebunitor de plictisitoare (repetitive – n.m.)”: jucătorii se împrumută unul pe altul pentru „încă o mână”, discută algoritmi, de când n-a mai dat un aparat și probabilitatea să dea, se plâng despre „mânăriile” care se fac la sloturi, au teorii despre locurile noi unde aparatele, în virtutea că e spațiu proaspăt inaugurat, sunt mai susceptibile să dea ca să atragă clientelă prin câștiguri, povestesc despre cel mai mare câștig sau cea mai mare pierdere – sau, după ce au pierdut toți banii de-o seară, cum și-au ruinat viața. Altminteri, spune Dana, „sunt perfect conștienți de dependența lor, de faptul că sloturile sunt o problemă și că n-au șanse să-și recupereze vreodată pierderile”. În plus, din ce spune Dana, jucătorii problematici de sloturi sunt o categorie mai migratorie decât alte categorii de jucători, mai statice: stau un timp într-un loc, văd că aparatul nu dă, se mută la alt aparat (sau bagă în paralel și la el), primesc la telefon ponturi despre un spațiu unde aparatele au început să dea și iau taxiul și se duc acolo. Observația pare să contrazică studiile citate de Greensdale26 (p.4) care afirmă că, din contră, jucătorii de sloturi se deplasează puțin (de fapt, că s-ar deplasa doar pe o rază de 5 kilometri). Însă, în ceea ce privește satele, unde nu există posibilitate de deplasare cu taxiul și nici transport public cu frecvență mare care să facă legătura cu orășelul cel mai apropiat, observația e valabilă.

Dar jocurile, mai ales păcănelele, așa cum observă Kirk27 pot fi folosite și pentru a evita socializarea: „Cercetările anterioare (Coventry and Brown 1997; Trevorrow and Moore 1998; Hing and Breen 2001) au indicat faptul că jucătoarele folosesc sloturile ca metodă de evadare din interacțiunile sociale. Observațiile făcute în teren pentru această teză indică faptul că atât femeile, cât și bărbații folosesc sloturile în acest fel.” (p. 232) Sandu, taximetristul, povestea că în tinerețile lui folosea sloturile în felul ăsta: „aveam o gagică mai cu nasul pe sus așa, de familie bună, cu o gașcă cu oameni tot ca ea, pe care nu puteam să-i sufăr. Pe lângă că mă plictiseau discuțiile lor, mă tratau și de sus. Nu pe față, dar simțeam. «Da, vă pișați pe mine?, foarte bine», îmi luam berea de pe masă și mă băgam la sloturi.”

Pe de altă parte, observă Binde28, cazinourile instituie nu doar un spațiu glamouros și magic, ci incită și la îmbrăcarea unei identități de lux, diferită de cea de zi cu zi cu zi: „Oamenii se pot bucura că fac parte din astfel de medii ca metodă de a se separa de sau de a adăuga la viețile lor de zi cu zi. Pentru un timp, pot deveni altcineva sau pot face lucruri diferite cu alții.” (p. 85). Sandu, taximetristul, m-a refuzat când i-am propus să jucăm în Ferentari, pe motiv că e urât: „bă Adi, stau toată ziua într-un coteț de Logan, iar acasă mă bag într-un alt coteț ceva mai mare de apartament – dacă tot ies duminica când n-am curse de taxi să joc vreau să văd ceva frumos, țâțe, lumini, mochetă pe jos, lume îmbrăcată bine”. Ce-i drept, cele 4 săli din Ferentari nu erau atât urâte și murdare erau doar fioros de depersonalizante, de alienante, ca o sală de așteptare sau un magazin din care marfa a fost scoasă, fără nimic cozy sau flashy de care să te agăți afectiv, lumină albă, necruțătoare de neon, gresie rece pe jos, pereți albi, geometrici, rigipsați, cubul de sticlă în care, ca-ntr-un ghișeu de la stat, era operatoarea de sală, monitoare pe pereți cu loto sau pariuri sportive în încăperea din față, centrală, și în încăperea îngustă din spate sala de sloturi, cu 3-4 aparate.

În ce privește dimensiunea de gen, femeile care joacă, am puține informații – mai multe despre ele ca aparținători, cu femei care, îmi spunea Dana, vin să-și ia bărbații din sălile de jocuri.

Steven și Young29 arată că „bărbații sunt de 2,48 ori mai predispuși să fie high frequency indiscriminate gamblers decât femeile, care preferă în general formele de jocuri de noroc bazate pe șansă.” (p. 99) Motivațiile diferă și ele, o etnografie canadiană, citată de Kirk30 arată că „jucătoarele de bingo joacă mai degrabă în virtutea unui sentiment de camaraderie și de distracție decât pentru un câștig major, fapt care pune în lumină diferențele de gen în ceea ce privește motivațiile care stau la baza comportamentului de joc”. (p. 52)

Dacă riscul (respectiv miza pe o sumă mare) este o componentă importantă în preferința jucătorilor problematici bărbați, la femei lucrurile stau diferit, arată Kirk: „o preferință a jucătoarelor cu comportament de joc problematic pentru tipurile de jocuri de noroc care le permit să cheltuie sume cât mai mici pentru un timp de joc cât mai îndelungat.” (ibidem) La terasa magazin din Ferentari acesta era un motiv de nemulțumire pentru patroană. Cum nu existau decât două aparate, am auzit-o la un moment dat bombănind-o pe o jucătoare, „hai măi fetițo mai lasă-i și pe alții să joace, ții aparatul ocupat”. Problema asta nu se punea însă la lanțul de săli de jocuri unde lucra Dana, unde erau suficiente sloturi (40 pe sală): „aveam un grup de jucătoare care veneau cu sandvișurile la ele. Le-am amenajat o măsuță unde să mănânce”.

Constanța, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă

În ce privește motivele pe care le împing pe femei la joc problematic, Trevorrow și Moore31 citat de Kirk32, a pus în evidență că „femeile care aveau un comportament de joc problematic aveau niveluri similare de integrare socială în comunitate, precum și statusuri profesionale și maritale similare cu femeile ale căror comportamente de joc erau sub control, însă au indicat că se simt mai singure și mai neînțelese decât femeile care nu aveau un comportament de joc problematic”. (Kirk, p. 50). Fosta soție a unui prieten gay-in-the-closet, fără copii dar cu o situație economică îndestulătoare (el polițist, ea ceva contabilă) a început să joace compulsiv sloturi online, jucând inclusiv banii din gospodărie. Când el a descoperit gaura din bugetul familiei, femeia i-a răspuns că o face fiindcă se simte neglijată, că nu se simte împlinită emoțional în cuplu.

Pe de altă parte, citând un studiu realizat în Marea Britanie33, Kirk arată că prescripțiile de gen au un cuvânt greu de spus în ceea ce privește asumarea riscurilor: „Studiile lui Booth și Nolan (2012) au explorat modalitățile în care rolurile de gen influențează interacțiunea cu riscul în Marea Britanie. Folosind grupuri de persoane de același sex, precum și grupuri mixte de elevi și eleve de liceu, și oferind un pariu de tipul risc ridicat, câștig ridicat, sau unul de tipul risc scăzut, câștig scăzut, Booth și Noland au descoperit că fetele care aparțineau grupurilor mixte erau mai înclinate să opteze pentru opțiunea cu risc scăzut, în timp ce fetele care aparțineau grupurilor de persoane de același sex optau pentru opțiunile de risc ridicat la fel de des ca băieții. Booth și Noland (2012) sugerează că acest lucru poate indica faptul că preferința pentru un pariu cu risc scăzut sau unul cu risc ridicat este modelată de așteptările sociale legate de comportamentul de risc în funcție de gen.” (p. 53).

Jocurile de noroc în România: istorie și viitor

În timpul socialismului, singurele forme legale de joc de noroc pe bani erau gestionate de Loteria Națională și includeau lozul în plic, loto cu extrageri de numere prezentate pe canalul TV public și pariurile sportive, Pronosport. O interlocutoare (reporter la TVR1) își amintește de o formă de protosloturi prezente în „orășelul copiilor” din Parcul Tineretului din București (acele locuri cu mașinuțe, tiribombe, linghișpir, care substituiau în socialism bâlciurile și în care autoritățile, la fel ca în târgurile sătești, tolerau un miniantreprenoriat benign, gen vânzătoare rome de semințe la cornet): „semănau cu niște cabine telefonice care adăposteau niște dispozitive electronice, băgai într-o fantă monezi ca-n telefoanele publice și dacă-ți ieșeau niște aliniamente pe ecran, îți pica niște mărunțiș”.

Firește, în privat se jucau jocuri pe bani, iar în ce privește jocurile de cărți cel mai popular a fost 21 (o variantă de bacara) sau, pentru cei mai rafinați, pokerul – iar dintre jocurile pe zaruri, barbutul; dar practicarea sau organizarea lor erau ilegale, pedepsele, în special pentru cei care le organizau, puteau implica chiar închisoarea. În atenția autorităților se afla pokerul, unde mizele erau mari, în schimb 21 era jocul generalizat al claselor populare, prin forța lucrurilor tolerat: de pildă, la priveghiurile din satul meu natal se juca 21 pe sume mici, și nimeni nu-și punea problema că asta ar putea atrage consecințe legale.

După ’89, piața s-a deschis, pe străzi sau în piețe agroalimentare au proliferat escrocii cu alba-neagra (care ar fi fost prezenți, susține interlocutoarea mea de la TVR, încă înainte de ’89), iar în locații cu acte în regulă, spații care organizau jocuri de noroc: primul a fost bingo, cu o versiune televizată pe canalul public de televiziune. Sălile de bingo includeau uneori și un salon de biliard – care nu era joc de noroc, dar se juca de regulă pe bani. Perioada bingo a fost perioada ingenuă a jocurilor de noroc; la bingo, își amintește Dana, operatoarea de sală, veneau oameni din toate categoriile și de toate vârstele – pensionari, femei, adolescenți, nu se decantase încă un profil al jucătorului (bărbat, necăsătorit, sub 29 de ani, cum a pus în evidență studiul GfK citat34). Foarte repede au pătruns și sloturile, în special în baruri sau în sălile de joc dedicate. Atât în barurile mari, cât și în sălile de joc, păcănelele erau însoțite de biliard: în baruri, erau de regulă două încăperi, una cu mese pentru băut și alta cu biliard și sloturi. În anii ’90, sloturile nu se vedeau ca problematice și avea să treacă mult timp până să se vadă: când chiuleau sau ieșeau cu prietenii în oraș, își amintesc mai multe cunoștințe de-ale mele de la licee bune, băgau și niște mărunțiș la o păcănea, în special cei care nu erau buni la biliard. Barurile ieftine de pe strada Piezișă din campusul studențesc Hașdeu, îmi mai amintesc, aveau majoritatea păcănele – și câteva pinball – care făceau zgomote repetitive, enervante, și practic zgomotele alea care se auzeau din difuzoare proaste, mi-au rămas ca soundtrack sonor al bețiilor din perioada aia boemă și săracă.

Vama Veche, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă

Personal, abia prin 2017 sau 2018 m-am prins că proliferarea spațiile dedicate gambling-ului reprezintă o problemă socială, dar nu observând de capul meu fenomenul, ci după ce am citit un articol al unui englez care remarca numărul frapant de mare al acestora în București, că din 3-4 spații comerciale unul e sală de joc, și se mira de lipsa de reacție mediatică la amploarea fenomenului.

Ilustrativ în acest sens o reprezintă evoluția numerică a sălilor de pariuri: citând un studiu al Institutului Național de Statistică, un articol din Libertatea35 arată că prima casă de pariuri a apărut în 1996, iar în 2001 operau doar 67 de unități. În 2014, existau 3.700 de unități, iar în 2018, numărul lor a sărit la peste 13.500 de săli de jocuri înregistrate, în patru ani, adică, au crescut de 3,5 ori.

Spre 2019, lucrurile încep să se miște mediatic și politic, semn că proliferarea jocurilor a devenit subiect pe agenda publică: un consilier local de la primăria Bucureștiului din partea PMP propune ca toate sălile de jocuri ieftine de parter de bloc să fie mutate în afara orașului sau la periferie, mai exact să fie izolate într-un cartier periferic; mai propune interzicerea sălilor de jocuri de noroc situate la o distanță mai mică de 200 de metri de școli, cămine, biserici și de alte instituții publice36. Primarul din Voluntari (practic o suburbie din nordul bogat al Bucureștiului), Florin Pandele, miroase potențialul electoral al ideii și propune un referendum local vizând scoaterea jocurilor de noroc de pe raza administrativ-teritorială a orașului, motivând corect că „România a ajuns o țară sufocată de păcănele” și că „un prim pas în vindecarea dependenței de jocuri de noroc constă în îndepărtarea dependentului de mediul de joc, însă acest lucru este dificil în condițiile în care la tot pasul sunt reclame și săli care vând iluzii37”. Practic abia din 2019 încolo jocurile de noroc încep să fie percepute ca problemă, intrând decis în dezbatere publică și pe agenda politică. Ceea ce ridică o întrebare importantă: de ce în România fenomenul a luat așa o amploare și de ce răspunsul autorităților a fost așa de întârziat – în raport de pildă cu politicile antifumat, adoptate mult mai rapid și mai ferm?

Un prim răspuns – și cel mai la îndemână – că România e/a fost un stat slab și corupt38, cu autorități incapabile să se opună marelui business – iar industria jocurilor de noroc, care dispune de fonduri impresionante, poate să înfunde cu ghemotoace consistente de bani gura presei, actorilor politici sau a societății civile; am fost și eu parte din schema asta porno de lobby, pe salariu minim, în calitate de creator anonim de conținut la o agenție de publicitate, am ghostwriter-uit articole pe care șeful meu le plasa contra cost în media onorabilă fără semnul de P. de la Publicitate – articole menite să spele imagini sau să facă lobby pentru diverse cauze gri. Am spălat prin astfel de articole gropi de gunoi cu legături cu mafia italiană, oameni politici corupți sau companii cu legături sau afaceri dubioase – și, după ce USR a pornit campania Fără păcănele lângă școli, am contribuit la salvarea sălilor de jocuri cu articole în care am aruncat pisica moartă în ograda vecinului din online, care ar reprezenta un pericol mai mare; argumentul nu-mi aparține, e al lui Liviu, care a devenit jucător problematic după ce a trebuit să trebuit să treacă pe online, din cauza jobului.

O altă cauză vizează răspunsul întârziat al intelighenției și societății civile la problema expansiunii jocurilor de noroc, în definitiv, înainte ca autoritățile să se sesizeze, media și societatea civilă ar fi trebuit să aducă problema pe agenda publică. La o adică nici eu, jurnalist, artist și membru al societății civile nu m-am gândit până foarte târziu că proliferarea la cote halucinante a spațiilor de jocuri de noroc reprezintă o problemă; în capul meu era ceva la fel ca înmulțirea farmaciilor, o particularitate exotică a hipercapitalismului românesc.

Or, lipsa de reacție a intelighenției sau a societății civile pleacă la început de la absența unor anticorpi sociali, pur și simplu România a ieșit din socialism nevaccinată împotriva gambling-ului. Dacă, de pildă, propaganda socialistă vorbea în termeni apocaliptici despre pericolul drogurilor, prezentând imagini cu consumatori ajunși persoane fără adăpost, ciuruiți de o nouă boală letală, SIDA, transmisă prin seringile cu care aceștia se injectează la comun – gambling-ul nu era prezentat ca un flagel care macină societățile capitaliste, cu alte cuvinte trigger-ul nu era setat și pe ele. Pornind de aici, după Revoluție, oamenii aveau ideea că trebuie să se ferească de droguri și, când în 2007 – 2008, magazinele de vise au explodat în Europa, România a fost în grafic, s-a declanșat un val de panică morală și au fost lichidate rapid, aproape peste noapte. În schimb gambling-ul, ca problemă a societății vestice, era prea puțin tratat în awarness-ul socialist sau în propaganda anti-capitalistă a regimului. Excepția o reprezintă pokerul, asociat cu infracționalitatea, cu escroci care trișează și-ți iau tot, cum se vede dintr-un film al lui Geo Saizescu, Secretul lui Nemesis (1987), unde singurul gambler problematic prezent în imaginarul oficial al epocii e cartoforul. Altminteri pariurile, acceptate în România socialistă în cadrul jocurilor Lotopronosport, n-au fost percepute după ’90 ca reprezentând vreo problemă, iar bingo, ca moștenitoare a jocului național de loto a fost perceput ca o continuare inofensivă a acestuia, dar cu extrageri care se făceau în cadrul unui biznis privat; despre sloturi nu mai vorbim, protoversiunile lor cu fise funcționau și în orășele ale copiilor, în socialism.

Prin urmare, în România, bingo, sloturile, pariurile au pătruns pe un teren cu o mentalitate virginală, fără niciun fel de awarness vizavi de riscuri. Nu erau nici poker, nici alba-neagră, păreau un biznis legal, onorabil – încât sălile de jocuri s-au insinuat în viața socială a oamenilor fără niciun miros de pericol, cu atât mai mult cu cât nici societatea civilă, nici biserica nu erau pregătite pentru discursuri de awarness; iar în capitalismul dement al acelor ani, dominat de escrocherii făcute în complicitate cu statul, cu țepe gen Caritas sau FNI, întreprinderi devalizate și vândute la fier vechi, biznisul jocurilor de noroc părea chiar ultima problemă. Câtă vreme în Vest, unde nu a existat un hiatus istoric în istoria gambling-ului, o perioadă care să le interzică și să le scoată, foucaldian vorbind, din discurs/realitate, oamenii erau vaccinați împotriva lor, chiar și în perioadele de expansiune, existau actori sociali instituții care se opuneau lor, atât din zona conservatoare, precum biserica, cât și a stângii (întrucât gambling-ul problematic sărăcea accelerat familiile paupere), cu consecința că politicile statului vizavi de gambling, în astfel de democrații consolidate, erau negociate cu comunitățile și corpurile sociale afectate de politicile respective, instituțiile cu o poziție ideologică (stânga) sau morală (biserica) în chestiune sau societatea civilă.

Pe lângă asta, ghinionul românesc face ca căderea socialismului să se fi întâmplat practic chiar la începutul anilor ’90, în plină euforie neoliberală mondială – iar neoliberalismul, încă de la începuturile sale thatcherist-reaganiste din anii ’80, a liberalizat și relaxat regulile vizavi de afacerile de gambling, lăsându-le să prolifereze, concluzie la care condescind o mulțime de cercetători, trecuți în revistă de către Greensdale39: „Pe parcursul ultimelor patru decenii (din anii ’80 – n.m.), guvernele multor țări au relaxat progresiv constrângerile legislative care vizau industriile de jocuri de noroc (Chambers, 2011). În multe cazuri, activități de jocuri de noroc care fuseseră restricționate anterior sau se desfășuraseră la o scară mică, cum e cazul loteriilor, a lozurilor, a pariurilor pe curse, a aparatelor electronice de joc și a jocurilor de tip cazino, au fost aprobate de stat și au început să fie comercializate (Adams, 2008; Orford, 2011; Reith, 2007). În jurisdicții care includ S.U.A., Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă și Australia, rezultatul a fost o creștere fără precedent a produselor destinate jocurilor de noroc, a oportunităților de juca jocuri de noroc și a consumului jocurilor de noroc (Adams, 2008; Chambers, 2011). Una dintre cele mai importante evoluții a fost creșterea în formă continuată a jocurilor de noroc, inclusiv a aparatelor de joc, în locații foarte ușor accesibile cum ar fi barurile și cluburile comunitare (Orford, 2011)” – Greensdale, p. 16. Dacă în deceniile social-democrate de după război, cu politici keynesiene și dirijiste, industria gambling-ului a fost controlată strict în Europa vestică, în anii neoliberali care au urmat după ’80 ea a fost mai mult sau mai puțin reabilitată, i s-a dat statutul de biznis onorabil: „Borrell (2008a, p. 159) și Reith (2007, p. 36) localizează această liberalizare și extindere a jocurilor de noroc în interiorul unor schimbări sociale mai largi care au avut loc în această perioadă în multe țări vestice, în mod deosebit îndepărtarea de o economie keynesiană și o îmbrățișare a neoliberalismului. (…) Jocurile de noroc au crescut și s-au extins rapid și semnificativ în multe țări cu venituri mari începând cu anii ’80. (Rintoul, et al., 2012, p. 1). În același timp, a avut loc o schimbare culturală dramatică în modalitatea în care jocurile de noroc au fost reglementate, promovate și reprezentate, toate acestea contribuind la transformarea percepției cu privire la jocurile de noroc dintr-o activitate imorală și indezirabilă într-una acceptată cultural.” (Greensdale p 25).

Ploiești, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

Cu siguranță, accederea la UE a ajutat România să-și pună ordine în instituții, să disciplineze comportamente economice neconforme, să scadă nivelul de corupție sau să construiască o justiție mai puțin supusă comandamentelor politicului. Pornind de la autoritatea și prestigiul Bruxelles-ului, statul slab care era România a reușit chiar să impună măsuri nepopulare, precum interdicția de a fuma în spații publice închise – dar n-a făcut nimic în privința gambling-ului; mai mult, el a devenit o problemă abia după integrarea în UE. De ce s-a întâmplat asta? Răspunsul e simplu, UE dorea continuarea politicilor de liberalizare a industriei jocurilor de noroc, cum rezultă dintr-o investigație a canalului TV Arte (rezumat de Libertatea40), dedicat dezastrului creat de politicile Comisiei Europene vizavi de gambling: „Industria a explodat odată cu noile facilități tehnologice, iar în Europa statele au fost împinse să renunțe la monopolul în materie de jocuri de noroc de Comisia Europeană, care din 2003 militează pentru liberalizarea pieței online.” Cu alte cuvinte liberalizarea biznisului, scoaterea lui de sub monopolul statului, a fost o politică conștientă și deliberată a Bruxelles-ului. Or, când ai undă verde de la stăpânul civilizat și luminat, ca stat care abia și-a scos capul din lumea a treia sunt slabe șanse să miști ceva în direcția disciplinării și slăbirii biznisului jocurilor de noroc: „magazinele de vise”, drogurile legale, au fost lichidate într-un an după apariția lor pentru că Comisia Europeană le vedea ca problemă (în mod absolut justificat, mefedrona având un potențial adictiv ridicat, comparativ cu opioidele). Gambling-ul problematic a fost tratat diferit, dovadă proliferarea lui epidemică ulterioară. În sensul ăsta, contează și dirijarea finanțărilor UE – o parte infimă din societatea civilă, oengizată și trăind din fonduri europene, avea pe agendă jocurile de noroc; cum nu existau linii de finanțare dedicate awarness-ului vizavi de gambling, societatea civilă a ONG-urilor a ignorat problema.

În plus, în România se mai adaugă un factor care îngreunează reglementarea mai strictă a jocurilor de noroc. Spre deosebire de celelalte țări din Estul ex-comunist, România a rămas și după accederea la UE o campioană, alături de Bulgaria, a politicilor hiperliberale, după cum demonstrează Cornel Ban41. În vreme ce majoritatea țărilor estice din cadrul blocului comunitar au renunțat la cota unică, România continuă să țină cu dinții de ea, deși până și FMI42 a recomandat insistent trecerea la impozit progresiv, aducând argumente că cota unică a devenit o piedică în calea dezvoltării sustenabile, mai mult, că riscă să aducă dezechilibre la bugetul țării. Or, atâta vreme cât guvernele care se succed continuă să susțină cota unică (devenită în timp impozitare regresivă prin scutiri acordate unor sectoare economice), statul devine practic tot mai dependent de injecțiile financiare aduse de biznisuri problematice precum cele din zona de gambling, pentru a-și acoperi deficitul. În Gambling, Freedom, and Democracy, Peter Adams43 arată riscurile care apar atunci când impozitele provenite din jocurile de noroc constituie o parte semnificativă a veniturilor guvernamentale. În acest moment, susține cercetătorul neozeelandez, devine din ce în ce mai puțin tentant pentru guverne să pună în aplicare măsuri care ar reduce semnificativ consumul de jocuri de noroc, deoarece s-ar impune creșterea impozitelor directe, măsuri bugetare nepopulare din punct de vedere electoral (p. 33).

Or, faptul că păcănelele au fost scoase din sate și din baruri, că reclamele au fost împinse, la TV, după ora unsprezece sau că la nivel politic se propune, pe modelul politicilor anti-tutun, interzicerea oricărei forme de reclamă la jocuri de noroc, în pofida unui context european favorabil industriei jocurilor de noroc sau a unei prese cumpărate de marii jucători, în pofida nepăsării societății civile sau a bisericii ortodoxe vizavi de subiect, în sfârșit aceste reacții par o dovadă a trezirii românilor din euforie sau indiferență, oamenii au conștientizat în sfârșit pericolul reprezentat de expansiunea scăpată de control a afacerilor cu gambling și natura lor problematică ca biznis. Încă din 2018, comentariile de pe Reddit sunt covârșitor defavorabile la adresa sălilor de jocuri: nu sunt văzute ca biznisuri onorabile, ci ca cvasiescrocherii, care-ți iau banii dar nu-ți oferă nimic în schimb. La ora actuală, se pare că s-a dus orice aură de glam și magie a industriei; de vină ar putea fi și proliferarea lor necontrolată, „democratizarea biznisului” prin posibilitatea de a deschide, cu cheltuieli minime, o sală în franciză – și prin forța statistică a lucrurilor, biznisurile precare la partere de bloc nu pot să dea lustrul de glam care să te facă să te simți special, să producă magia suspendării timpului și a identității/eu-lui de lux de duminică: cum am zis, casele de pariuri din Ferentari sunt fioros de urâte, minimaliste și alienante, fără nimic fistichiu sau cozy. În plus, așa cum arată Greeensdale44, la un jucător problematic, e o medie de 6,3 persoane apropiate care au de suferit din cauza dependenței. Toți cei cu care am discutat – comuna sibiană, orașul Sibiu, București – cunosc cel puțin un jucător problematic care a trecut prin momente dificile din cauza gambling-ului; și toți repetă, până la sațietate, că sunt prea multe. Pe scurt, cu tot efortul industriei de a se brandui pe drepturi liberale informate și responsabilitate, de a miza pe libertatea consumatorului, percepția publică s-a schimbat: la ora actuală pare mai degrabă o industrie dubioasă, cu care e bine să nu fi asociat. Exemplară în sensul ăsta e observația autorului unei etnografii despre galeria de fotbal a unei cunoscute echipe de fotbal bucureștene: substanțele recreaționale precum iarba sau cocaina sunt acceptate, dar dependența de jocuri de noroc nu: „de jucat joacă mulți, dar câte 10 lei la pariu de fotbal, însă sala de jocuri și adicția aferentă sunt tabu. Asta cu păcănelele e de conservare a grupului, e clar individualistă și fute rețeaua, se împrumută ăla, ajunge boschet, pierde onoarea, numai probleme”. Chiar dacă marii operatori din industrie figurează printre cei mai importanți sponsori ai sporturilor, suporterii au văzut în proximitate suficiente vieți onorabile făcute praf de jocurile de noroc, au avut de-a face cu destui tovarăși OK, de nădejde, care au început să se împrumute în galerie, să mintă, să uite să mai restituie banii – încât „să mai halească” discursul destupat al industriei de gambling cu jocul de plăcere, informat și responsabil.

Ce de făcut, deci? Greensdale vorbește despre două abordări în curentul neoliberal actual, ambele insuficiente: pe de o parte e abordarea medicalizantă, care tratează gambling-ul problematic ca pe o boală din spectrul tulburărilor (pathological gambling în DSM3, gambling disorder în DSM5), iar pe de altă parte abordările care invită la joc responsabil. Dacă prima abordare păcătuiește, foucauldian vorbind, prin medicalizarea/patologizarea unei adicții, prin transformarea jucătorului problematic într-un bolnav care-l plasează în spectrul unui caz de la marginea umanității (stigmatizându-l, în logică foucaldiană), a doua abordare aruncă responsabilitatea pe umerii clientului, întrucât, așa cum au observat Livingstone and Woolley45 în articolul citat, soluția din urmă se bazează pe „o interpretare neo-liberală a conceptului de suveranitate a consumatorului”, o interpretare care prezintă simultan jocurile de noroc ca o „distracție «riscantă»”, iar jucătorii ca „consumatori liberi, bine informați asupra riscurilor” (p. 371). Ambele abordări (medicalizantă și responsabilizantă) sunt susținute și finanțate de industria gambling-ului, sunt pe scurt, „petarde” care păcătuiesc prin faptul că pun reflectoarele asupra individului (care joacă) și nu asupra jucăriei, faptul că jucăria – la fel ca tutunul de exemplu – e periculoasă în ea însăși; fiindcă, în cuvintele lui Greensdale, nimeni din industrie sau din conducerea statului neoliberal nu discută despre „siguranța produsului numit aparat de joc”. Cu alte cuvinte, continuă Greensdale, e nevoie de o abordare de tip product safety, e nevoie de un altfel de discurs public „într-un context de sănătate publică”, precum inscripțiile de pe pachetele de țigări că tutunul dăunează grav sănătății sau mesajele de avertizare de la TV vizând alcoolul care, consumat înainte de 18 ani, dăunează dezvoltării creierului: „Discursul legat de siguranța produsului pune la dispoziție un mijloc alternativ de încadrarea a aparatelor de joc și a daunelor produse de acestea, și este un tip de discurs care nu îi stigmatizează și marginalizează pe cei afectați de prejudiciile provocare de jocurile de noroc.” (p. 247). Greensdale discută doar despre sloturi, dar discuția poate fi extinsă la toate formele populare de gambling care prezintă risc ridicat de adicție. În definitiv, ceea ce propune Greensdale, dar și Livingstone și Wooley, nu e o vreo invenție revoluționară, ci o reîntoarcere la discursul – împărtășit și de stânga, cât și de dreapta conservatoare – de dinaintea valului neoliberal: o reglementarea mai strictă a industriei în numele sănătății publice.

Mamaia, septembrie 2024. Fotografie de Lavinia Cioacă.

Amicul ploieștean al lui Radu, cel care i-a dat aparatele, a spus-o mai concis decât mine sau Greensdale: „vrei să faci bani?, atunci nu te atingi de ele”. Radu e un bărbat echilibrat, nu bea, nu fumează și nu s-a lăsat prins în niciunul dintre jocurile de noroc pe care le gestiona. Afacerea era practic de familie, ținută de Radu, soția lui și băiatul lui de 20 și ceva de ani. Băiatul fuma, dar nu bea și între prieteni era cunoscut ca deosebit de zgârcit, genul care nu face niciodată cinste, nu împrumută bani și care „trage toată seara de o cola”; prietenii lui ziceau că nu-și găsește o iubită fiindcă e prea zgârcit. Dar, cu toată zgârcenia, a început să joace la sloturile din local, devenind destul de repede un jucător problematic. O regulă nescrisă a jucătorilor din sat spune că atunci când câștigi, să faci cinste la tot barul; când câștiga băiatul nu făcea cinste nici măcar prietenilor lui apropiați, băga toți banii înapoi în aparat.

„A ajuns să joace toți banii din casă (banii firmei – n.m.), a doua zi, când deschideam barul, casa era goală”, își amintește Radu. Dependența băiatului a fost motivul pentru care Radu a renunțat la bar; dar și după închiderea barului, băiatul, care s-a angajat electrician, a continuat să joace, fie la celălalt bar din sat, fie cu prietenii lui, în orășelul de lângă; în disperare de cauză, Radu l-a trimis pe băiat „la lucru” într-un orășel din Germania, unde locuia la niște rude. În Germania a renunțat să mai joace – și întors în România, părinții l-au băgat la un credit mare pentru un apartament în Sibiu, care-i mănâncă aproape tot salariul. Pare că a scăpat de adicție, a devenit vehement împotriva păcănelelor; mi-a zis, „le-aș muta sus la cabana Bârcaciu, să-ți piară cheful de joc până ajungi sus, iar reclamele le-aș interzice mai rău ca țigările. Ce-i aia joc responsabil? E o prostie, dacă văd reclama cu «Joacă responsabil» mă p… pe el de joc responsabil, doar îmi face poftă să joc”.

În acest sens, e de salutat inițiativa băncilor de a descuraja indirect gambling-ul, refuzând acordarea de împrumuturi celor care lucrează în industrie, chit că de fapt lovește tot în oameni, nu în aparate: „Am vorbit și la Asociația Română a Băncilor și la Banca Națională pentru că sunt foarte multe bănci care nu mai vor să deschidă cont la societăți cu jocuri de noroc, chiar dacă acestea sunt licențiate, chiar dacă desfășoară activitate legală. Inclusiv angajaților nu le mai deschid cont sau nu le mai dau dau credite, argumentând că lucrează într-o afacere cu risc.(…) Este o politică a băncilor de a distruge această activitate economică legiferată de statul român, care plătește taxe și impozite. Nu mi se pare logic, corect și normal. Am avut angajați cărora le-a fost refuzat și creditul Prima Casă pentru că lucrează în domeniul jocurilor de noroc și că aici există risc.”, afirma, într-un interviu din 2019, Sorin Costantinescu46, fondatorul Gaming Consulting, liderul pieței de consultanță în domeniul jocurilor de noroc. Deși, dacă o gândești un pic mai departe, chiar dacă lovește în oameni, mai că bate spre discursul product safety: motivul pentru care băncile nu acordă împrumuturi angajaților din sectorul de gambling e că lucrează într-un mediu cu produse periculoase, „de mare risc”, în limba de lemn a DIICOT-ul când vine vorba de drogurile puternice, încât au o șansă semnificativ mai ridicată decât media de a deveni victima acestora și a dezvolta dependențe care să-i împiedice să-și plătească creditul; dependență care, așa cum se întâmplă cu jucătorii problematici, să-i bage în cercul vicios al celor care joacă bani împrumutați ca să acopere, cu câștigul de la jocuri, datoriile din spate.

Mai mult, așa cum rezultă din povestea lui Liviu, se pare că băncile nu doar că interzic angajaților jocurile de noroc, dar se interesează și de istoricul personal vizavi de asta. Când ne-am întâlnit recent, pentru interviu, l-am întrebat dacă e de acord cu politica asta neasumată oficial și mi-a răspuns că da cu toată gura: „dacă îți trec bani prin mână n-ai ce căuta, ca gambler, într-un job de răspundere, care implică acces la bani.” Că el, personal, ar introduce regula asta și la stat, la funcționarii cu acces la „mălai” sau lucrând în domenii cu posibilitate de șpagă. Liviu e o specie cinică de liberal, dar care a susținut, mai în glumă mai în serios, mișcările anticorupție din Piața Victoriei, inclusiv iacobinismul revoluționar al protestelor. I-am zis s-o lase cu intransigențele astea, că dă în niște oameni pe care și așa i-a bătut D-zeu, iar el, jucând sarcasmul, a zis că „atunci să fim umaniști și să fie cu reabilitare, dar la fel ca la reabilitare, să existe un interval de trei ani de stand by și reflecție, fără posibilitatea exercitării anumitor funcții”; glumea doar pe jumătate, dar l-am înțeles, abstinenții care se luptă cu dependența tind să adopte poziții iacobine. I-am povestit apoi de politicile de product safety, am glumit vreo cinci minute pe seama asta, că „haha, nu atingeți, aparat deocheat”. „Ar fi o chestie, a continuat Liviu, pe fiecare intrare de sală de jocuri să vezi mesajul ăsta, Spațiu contaminat, nu atingeți exponatele, riscați să petreceți în carantină niște ani, poate alături de cei dragi, dar departe de bani sau de pozițiile sociale pe care vi le-ați putea dori.”

Apoi, ne-am apucat să facem un clasament al „dispozitivelor” legale de adicție – tutunul nu te afectează social și financiar poate fi dus relativ lejer, doar că îți scurtează viața; alcoolul, cu toate daunele pe care le aduce sănătății, te lasă funcțional social o perioadă bună din viață, mai ales dacă ai o nevastă care să te bată la cap, și deci ia timp lung până să te bage la faliment: am avut un președinte alcoolic, Traian Băsescu, care a condus o țară de 20 milioane de locuitori două mandate. Însă gambling-ul, fără să fie afiliat unei substanțe, odată ce ți-ai prins urechile în el, te bagă rapid în faliment financiar, familial și social. Ca harm, e de la distanță cea mai periculoasă chestie dintre opțiunile legale de adicție pe care ți le pune la dispoziție societatea.

Adrian Schiop

----------------------------------

Bibliografie

Adams, Peter J (2008) Gambling, Freedom and Democracy, Routlege, London

Ban, Cornel (2014), Dependență și dezvoltare, Editura Tact: Cluj

Beck, Ulrich (1992) Risk society: towards a new modernity, Sage, London Kirk, Elizabeth Jane (2015), Nothing to Lose? An Ethnography of Gambling in Clubs, Australian National University, Cambera disponibilă la download pe site-ul universității australiene

Binde, Per (2013), „Why people gamble: a model with five motivational dimensions” in International Gambling Studies, Vol. 13, No. 1, p.81–97

Booth, Alison L. & Nolan, Patrick (2012), „Gender Differences in Risk Behaviour: Does Nurture Matter” în The Economic Journal, vol.122, February 2012, pp.56-78.

Constantinescu, Sorin: “Sistemul bancar are o politică de a distruge industria jocurilor de noroc”, interviu în Financial Intelligence, 2 septembrie 2019, disponibil la: https://financialintelligence.ro/sorin-constantinescu-sistemul-bancar-are-o-politica-de-a-distruge-industria-jocurilor-de-noroc/

Crăițoiu, Andrei, „Cifrele care spun multe despre România: 18.300 de biserici, 15.100 de cabinete stomatologice și 14.000 de case de pariuri!” În Libertatea, 09 iunie 2019, disponibil la: https://www.libertatea.ro/stiri/cifrele-care-spun-totul-despre-romania-18-300-de-biserici-15-100-de-cabinete-stomatologice-si-14-000-de-case-de-pariuri-2661351?utm_source=stirileprotv&utm_medium=referral

GfK România (2016), „Jocurile de noroc in Romania”, disponibil la adresa: https://jocresponsabil.ro/wp-content/uploads/2020/04/incidenta-jocurilor-de-noroc-in-romania-gfk-romania-2016.pdf

GfK România (2016), „Jocurile de noroc in Romania”, disponibil la adresa: https://jocresponsabil.ro/2019/07/15/conform-celui-mai-recent-studiu-gfk-romania-se-situeaza-in-media-europeana-respectiv-05-2-practicanti-pasionati-de-jocuri-de-noroc-din-totalul-populatiei-peste-18-ani/

GfK România (2012), „SLOT MACHINES Profilarea jucatorului, atitudini si obiceiuri de joc”, disponibil la: https://romslot.ro/wp-content/uploads/2017/05/Profilul-jucatorului-de-sloturi-si-frecventa-de-joc-GFK-Romania-2012.pdf

Greenslade, Deborah (2013) Legitimising Harm: A Critical Ethnography of Gambling in a Community, University of Ballarat. School of Education and Arts, Ballarat Victoria

Livingstone, Charles și Woolley, Richard (2007). „Risky business: A few provocations on the regulation of electronic gaming machines.” în International Gambling Studies, 7(3), p. 361-376., disponibilă la: https://www.researchgate.net/publication/253156254_Risky_Business_A_Few_Provocations_on_the_Regulation_of_Electronic_Gaming_Machines

Maci, Mihai (2023), „Statul Slab. Anatomia unui eșec istoric”, în 1848. Comunitqtea liberală, 5.10.2023, disponibil la: https://comunitatealiberala.ro/statul-slab-anatomia-unui-esec-istoric/

Oldenburg, Ray (1989) The great good place: cafes, coffee shops, bookstores, bars, hair salons, and other hangouts at the heart of a community, Da Capo Press, Cambridge

PwC România (2014), „Impactul economic al sectorului jocurilor de tip slot machine și al pariurilor in cotă fixă din România”, 29 aprile 2014, disponibil la adresa: https://romslot.ro/wp-content/uploads/2017/05/Profilul-jucatorului-de-sloturi-si-frecventa-de-joc-GFK-Romania-2012.pdf

Ranghel, Ciprian (2023), „Investigația care arată cum reușesc casele de pariuri sportive să facă miliarde pe seama oamenilor: „99% dintre clienții noștri pierd” în Libertatea, 07.11. 2023 , disponibilă la: https://www.libertatea.ro/stiri/investigatia-care-arata-cum-reusesc-casele-de-pariuri-sportive-sa-faca-miliarde-pe-seama-oamenilor-99-dintre-clientii-nostri-pierd-4708689

Schiop, Adrian (2013), Soldații. Poveste din Ferentari, Polirom, Iași

Schull, Dow Natasha (2002), „Escape mechanism: Women, caretaking, and compulsive machine gambling” (Working Paper No. 41), Berkeley, CA: Center for Working Families, University of California

Stevens, Matthew și Young, Martin (2009), „Who Plays What? Participation Profiles in Chance Versus Skill-based Gambling” în Journal of Gambling Studies, vol.26, iss.l, pp.89-103, published online: 24 July 2009, disponibil la: https://www.researchgate.net/publication/26692860_Who_Plays_What_Participation_Profiles_in_Chance_Versus_Skill-based_Gambling

Staley, Oliver (2013), „An Explosion in Sports Betting Is Driving Gambling Addiction Among College Students” în Time, 12.12.2023, disponbil la: https://time.com/6342504/gambling-addiction-sports-betting-college-students/

Tomescu, Ioana (2019), „Florentin Pandele vrea să interzică păcănelele în Voluntari. Referendum în aceeași zi cu alegerile europarlamentare” în Libertatea, 5 aprilie 2019, disponibil la: https://www.libertatea.ro/stiri/florentin-pandele-pacanele-voluntari-2589482

Trevorrow, K, & Moore, S (1998), „The Association Between Loneliness, Social Inclusion and Women’s Electronic Gaming Machine Gambling”, în Journal of Gambling Studies, vol.13, iss.3, pp.263-284.

Vieira, Jenna L. și colab, „Who makes in-play bets? Investigating the demographics, psychological characteristics, and gambling-related harms of in-play sports bettors” în Journal of Behavioral Addictions, 12 (2023) 2, p 547–556, disponibil la: https://akjournals.com/view/journals/2006/12/2/article-p547.xml

Wheeler, Sarah, Round, David k și Wilson, John K., (2011) „The relationship between crime and electronic gaming expenditure: evidence from Victoria, Australia” în Journal of Quantitative Criminology, 27(3), p. 315-338 disponibil la: https://stoppredatorygambling.org/site/wp-content/uploads/2012/12/The-Relationship-Between-Crime-and-Electronic-Gaming-Expenditure.pdf

*** (2014), IMF Staff Concludes Visit to Romania, 1.02.2014, www.imf.org., disponibil la: https://www.imf.org/en/News/Articles/2024/02/01/pr2432-romania-imf-staff-concludes-visit

*** „Sălile de jocuri de noroc ar putea fi mutate în afara Bucureștiului”, în digitv.ro, 01.04., disponibil la: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/salile-de-jocuri-de-noroc-ar-putea-fi-mutate-in-afara-bucurestiului-1106821

*** https://www.supercazino.ro/blog/cum-deschizi-o-sala-de-jocuri-de-noroc/

*** https://www.reddit.com/r/Romania/comments/102d3us/afacere_cu_pariuri_p%C4%83c%C4%83nele/

*** https://www.reddit.com/r/Romania/comments/s9i92m/hai_sa_ne_d%C4%83m_cu_p%C4%83rerea_de_ce_sunt_a%C8%99a_multe/

----------------------------------------

Teritoriu • Bani • Dependență este un proiect de cercetare a fenomenului jocurilor de noroc în România, din perspectiva evoluției industriei de jocuri de noroc și a efectelor acesteia asupra jucătorilor.

Prin eseuri video, cercetări antropo-sociologice, fotografie, analiză de discurs și de practici media, proiectul cartografiază interdisciplinar evoluția fenomenului, urmărind dinamica răspândirii teritoriale a sălilor de jocuri de noroc, creșterea profitului industriei și efectele în rândul jucătorilor și publicului larg.

Toate materialele din cadrul proiectului sunt publicate pe parcursul lunii octombrie în secțiunea dedicată Teritoriu • Bani • Dependență, pe platforma CriticAtac.

Proiectul este organizat de Asociația Cinefocus și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Partener: Critic Atac
Parteneri media: The Institute, Radio România Brașov, Suplimentul de cultură
Sprijin editorial: ELLE Romania

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.